E dificil să povestești altora crâmpeie din viața ta, deși e presărată toată de „pietricele” colorate, albe sau negre care au dormitat în cuibul gândurilor tale, au devenit amintiri, unele ”uitate” în colțurile cele mai intime ale ființei tale. Mă voi opri totuși la momentul aducerii pe lume a copilului meu, băiatul atât de dorit de mine și de soțul meu, azi un bărbat frumos medic prețuit, soț iubit și tată la rîndul lui. Deși îmi doream mult un copil, trăiam intens și inexplicabil chiar, teama momentului când îl voi aduce pe lume... Era o zi geroasă de februarie, cu nămeții cât casa în 1953; neliniștile mele, frigul de afară s-au strecurat și în sufletele celor din jurul meu. A fost o experiență grea, traumatică și pentru medicii care au fost nevoiți să aplice forcepsul(împotriva voinței lor) într-o sală de nașteri friguroasă și neprietenoasă și prin lipsa materialelor necesare în astfel de situații.
După un zbucium de 10 ore fără dilatație și cu dureri mari am auzit într-un sfârșit un plâns slab, dar eliberator pentru toți. Sticle fierbinți, lacrimi fierbinți, gânduri fierbinți dar fericite - așa s-a sfârșit ziua de 19 februarie 1953. Din teama de atunci n-a mai rămas nimic, iar fericirea de a avea un copil, de a-l crește și de a-l vedea un om împlinit nu se compară cu nimic în viață. 

V.T.

Așa arătam în 1918 când aveam deja un an și mă plimba fratele meu pe Calea Griviței. George era mai mare decât mine cu 4 ani și m-a iubit foarte mult până în ziua în care a închis ochii. Tata era un negustor cu stare și am avut o copilărie fericită. Am fost ocrotite și eu și mama de George, frate meu, și de tata. Locuiam cu toții într-o casă de pe Calea Griviței deasupra prăvăliilor. Aveam o curte în care făceam cele mai mari năzdrăvănii. Una dintre prăvălii era închiriată unui evreu care avea cea mai veche tocilărie din zona în care am copilărit. Cu Aghi și Sadi, copiii evreului, am rămas în legătură până când au plecat în Israel, de atunci nu mai știu nimic de ei.
Din anii de școală nu am foarte multe amintiri dar nu pot să o uit pe Odette, tot fată de negustor cu care eram prietenă. Dacă vă uitați în primul rând îl observați pe Dl Costăchescu, profesor de matematică care m-a chinuit 2 ani de zile, așa credeam eu, dar până la urmă materia învățată de la el mi-a prins foarte bine atunci când m-am angajat.Uitați-vă cât de bine arătam!, eram mai bine decât prietena mea, Odette. Ieșeam la Carmen Silva pe faleză și ne uitam la ofițerii care ieșeau la promenadă. Ne plăceau, chicoteam și ne imaginam cum ar fi fost să mergem la braț cu unul dintre ei. Fanteziile astea ne-au fost de rău augur pentru că nu îmi încheiasem încă adolescența când tata m-a căsătorit cu un ofițer. Eram naivă și îmi imaginam căsnicia că e ca în filmele pe care le vedeam la Cinematograful Marna, din Piața Buzești. În această fotografie, îl puteți vedea pe soțul meu de care am divorțat la trei ani după ce s-a născut Emilia, fetița mea.
Acum, o să vă povestesc câteva din momentele nefericite ale vieții mele fără să intru în detalii, deoarece nu vreau să vă mâhnesc. După primul divorț, rămasă singură cu fetița mea, am întâlnit un bărbat cu care m-am recăsătorit. Dar, timp de 2 ani de zile, el s-a dovedit a fi o fire violentă și atunci a trebuit să pun din nou deasupra binele copilului și să divorțez pentru a doua oară. A urmat naționalizarea, ne-au fost luate prăvăliile și ne-am trezit peste noapte muritori de foame. Și cum o nenorocire nu vine niciodată singură, m-am îmbolnăvit de meningită și am stat în spital 10 luni de zile. După ce am ieșit din spital George, fratele meu, mi-a găsit un post de contabilă în Comuna Vidra, unde ajungeam cu 2 tramvaie și o mașină.
Mă bucuram că am un salariu din care să trăim noi două, singurul lucru de care îmi părea rău era că iarna îmi era foarte frig din cauză că nu puteam să îmi pun pe cap decât o basma deoarece atrăgeam atenția dacă îmi puneam căciula și pălăria de blană. Într-o zi, în autobuz, șoferul a pus o frână bruscă iar un domn m-a lovit cu cotul drept în ochelari și am făcut operație la ochi în urma căreia mi-am pierdut vederea la ochiul drept. Anii au trecut, fetița a crescut, a învățat bine, a terminat facultatea de contabilitate. Lucrurile păreau că s-au liniștit și am contractat un apartament cu 2 camere, în Drumul Taberei și, la un an de zile după ce ne-am mutat, fetița mea a închis ochii pentru totdeauna. Au început din nou greutățile pentru mine, a trebuit să termin de plătit casa. După 1989, fratele meu a murit și am rămas definitiv singură pe acest pământ. Credeam că n-o să se mai întâmple nimic bun pe lumea asta pentru mine, până când v-am întâlnit pe voi. Întâlnirea cu voi și cu alți vârstnici m-au întinerit cu 10 ani.
Nu am mai făcut fotografii de pe vremea când eram fericită, acum îmi face plăcere să vă văd cum ne faceți fotografii. Oare oi fi din nou fericită?!...
Și nici la pian nu am mai cântat cam de mult!

E.T.